Sunt un mare fan al bogatiilor fictionale din fundalul unui joc video. Chiar si atunci cand aceste caracteristici nu sunt neaparat cetrale pentru potentialul actiunii sau gameplay-ului, ma gasesc flamand sa stiu mai mult despre lumea din spatele jocului, jucatorul de RPG si cititorul de nuvele fantasy din mine se bucura de o scena de actiune mai mare daca primesc un context narativ inainte de timp. Cu toate acestea, sunt de deseori surprins de reactiile negative pe care le au multi jucatori fata de fictiunea din joc. Sunt sigur ca diferentele de opinii tin mult de gustul personal, dar cred in acelasi timp ca multi pierd bucuria de a trai in istoria si profunzimea lumii jocului, din cauza ca povestea din acel joc nu este in special puternica. Pacat, fiindca povestirea jocului este o disciplina separata a artei de a produce un univers speculativ de fictiune si de a-l face captivant.
Desi ne gandim la asta sau nu, suntem antrenati din copilarie sa recunoastem o buna povestire. Caracterele captivante intra in arhetipurile familiare in timp ce ofera intorsaturi interesante si suntem atrasi de luptele lor, cu jocurile in special, ca participanti indirecti. Povestirea implica de asemeni dialog si pantomima, in unele puncte de poveste sunt introduse inteligent, iar evenimentele sunt legate de ele. Povestirea in jocuri este o arta foarte diferita decat scenariul in filme sau carti de exemplu. Un scenarist de joc trebuie sa echilibreze in mod constant nevoia de complexitate si progresie impotriva dorintei jucatorului de a participa.
In contrast, fictiunea si producerea unei lumi sunt deseori sarcini subevaluate de aceiasi scriitori, dar scopurile sunt diferite. In afara de a spune o poveste, stabilirea unei configurari semnificative si tonul pentru lume poate fi un drum lung in a-l captiva pe jucator in experienta, chiar si atunci cand relatarea unei povesti traditionale nu mai este posibila.